Recuperarea prejudiciilor rezultate din fapte prescrise de evaziune fiscală în procedura de drept comun sau scopul care nu scuză mijloacele

Fenomenul criminologic constând în multitudinea infracțiunilor de corupție, precum și efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018¹ și nr. 358/2022² în astfel de cauze a condus la o problemă practică pentru autoritățile Statului Român: modalitatea de recuperare a prejudiciilor în cauzele având ca obiect fapte de evaziune fiscală pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, într-o speță în care s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale și s-a dispus clasarea dosarului penal, Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală („ANAF”) a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect recuperarea prejudiciilor produse prin fapte de evaziune fiscală. În concret, urmărirea penală a avut în vedere presupuse fapte ale unor administratori statutari care au dispus înregistrarea în documentele contabile ale societăților a unor achiziții de bunuri sau servicii care nu reflectă operațiuni reale.

Ulterior clasării dosarului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, ANAF a ales calea dreptului comun, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 1.357–1.359 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Argumentele noastre, reținute de Tribunalul București și confirmate ulterior de Curtea de Apel București, au avut în vedere, în principal, inadmisibilitatea unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală în situația unor fapte de evaziune fiscală.

Astfel, în ceea ce privește temeiul de drept, am susținut că, atât timp cât presupusul prejudiciu este cauzat printr-o faptă de evaziune fiscală, o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun este inadmisibilă.

În materie fiscală, organul fiscal are atribuţii speciale şi extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuşi titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere şi împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenţia instanţei de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție³ a stabilit faptul că în cauzele penale având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală, instanţa soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale accesorii datorate în condiţiile codului de procedură fiscală, care prevăd reguli speciale în materie.

Astfel, în conţinutul raportului de drept procedural fiscal intră totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor. Cu toate că speța analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, apreciem că raționamentul privind stabilirea prejudiciului cauzat printr-o faptă de evaziune fiscală ca având natura unei creanței fiscale este aplicabil mutatis mutandis.

Consecința firească a calificării prejudiciilor rezultate din săvârșirea unor fapte de evaziune fiscală ca fiind creanțe fiscale este respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Mai mult, în cauza dedusă judecății, ANAF a solicitat atragerea răspunderii solidare a pârâților prin raportare la întreaga sumă care a făcut obiectul pretinsului prejudiciu, cu toate că administratorii societăților nu au avut o conexiune preexistentă dosarului penal. Acest aspect conduce, în opinia noastră, la concluzia neîndeplinirii condiției legăturii de cauzalitate. Totuși, admiterea excepției inadmisibilității a întrerupt analiza pe fond a cauzei, astfel că această problematică va face obiectul unei examinări detaliate într-un articol ulterior.

Cu toate că practica instanțelor de judecată nu este, în prezent, unitară, considerăm că soluția analizată este corectă și poate constitui un reper semnificativ pentru atingerea acestui deziderat. Această soluție asigură atât aplicarea corectă a normelor privind recuperarea prejudiciilor de către Statul Român, cât și degrevarea instanțelor de judecată de asemenea demersuri procesuale, care se dovedesc a fi, într-un final, necorespunzătoare.

Teodora Dubar

Partner