Riscul inerent oricărei activități economice a determinat legiuitorul să stabilească în mod strict și limitativ faptele pentru care poate fi atrasă răspunderea persoanelor fizice în procedura insolvenței. Legea instituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, întemeiată pe distincția esențială dintre simple erori și fapte comise cu intenție, în interes personal. În consecință, analiza răspunderii are ca element central componenta volitivă a faptei.
Art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă („Legea nr. 85/2014”) stabilește un regim special al răspunderii civile delictuale pentru membrii organelor de conducere și/sau supraveghere ale societăților, precum și pentru orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a societății.
Având în vedere specificul acestei reglementări și contextul atragerii răspunderii civile delictuale, dispozițiile legale instituie o condiție specială cu privire la subiectul activ al faptei ilicite. În situația în care persoana a cărei răspundere se solicită a fost administratorul sau asociatul societății, această condiție este îndeplinită ipso iure.
O particularitate a răspunderii pentru societățile aflate în insolvență este enumerarea exhaustivă a faptelor ilicite în cadrul alin. (1), lit. a)-h) ale articolului menționat. Această enumerare limitează posibilitatea extinderii răspunderii la alte fapte decât cele expres reglementate de legiuitor, conferind instituției un caracter excepțional.
În cauza pe care o propunem analizei, Tribunalul București[1] a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii administratorului societății, Curtea de Apel[2] menținând această soluție. În concret, organele fiscale au solicitat atragerea răspunderii administratorului în temeiul lit. c), respectiv situația în care acesta a dispus, în interes personal, continuarea activităţii care ducea, în mod vădit, la încetarea de plăţi, precum și a lit. d), respectiv nepredarea documentelor contabile către administratorul judiciar.
I. Răspunderea administratorului pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014: situația în care a dispus, „în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi”
Tribunalul București a reținut, în mod corect, faptul că în cazul tuturor societăților aflate în procedura insolvenței, premisa factuală este incapacitatea de plată rezultată din activitatea economică desfășurată. Cu toate acestea, conform legii, răspunderea nu operează automat, ci numai în situația îndeplinirii a două condiții: (i) prelungirea stării era în mod vădit lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real și (ii) continuarea activității a fost dispusă în înteresul personal al organelor de conducere.
Pe de o parte, lipsa „vădită” de preconizare unui profit presupune un grad ridicat de evidență și excluderea oricărei rațiuni economice rezonabile. Ea se distinge de riscul inerent mediului de afaceri, și reclamă existența intenției.
Pe de altă parte, „interesul personal” impune dovada că administratorul a continuat activitatea în scopul obținerii unui beneficiu propriu, ceea ce presupune de asemenea un element subiectiv.
Scopul reglementării este sancționarea fraudelor, iar nu a deciziilor economice necorespunzătoare. Pentru a se dispune atragerea răspunderii, cercetarea trebuie să depășească erorile decizionale sau gestionarea defectuoasă. Numai conduita caracterizată prin rea-credință este aptă să îndeplinească cerințele textului de lege.
Mai mult, în aplicarea regulii generale conform căreia reclamantul trebuie să își probeze susținerile, organul fiscal ar fi trebuit să indice care au fost acțiunile concrete ale administratorului, și să probeze aceste aspecte. Față de susținerile generice, neprobate ale organului fiscal, instanța a reținut că simpla deținere a calității de administrator, deși presupune necesitatea unei diligențe sporite cu privire la atribuțiile de management, nu poate conduce la concluzia săvârșirii unor fapte ilicite.
II. Răspunderea administratorului pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014: neținerea unei contabilități în conformitate cu legea; prezumția creată de nepredarea documentelor contabile
Textul menționat cuprinde trei ipoteze privitoare la activitățile aferente contabilității, care poate constitui fapta ilicită a organului de conducere: (i) a ținut o contabilitate fictivă, (ii) a făcut să dispară unele documente contabile sau (iii) nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauza menționată, organul fiscal a solicitat atragerea răspunderii administratorului pentru nepredarea documentelor contabile către administratorul judiciar, care echivalează cu cea de-a treia ipoteză – neținerea unei contabilități în conformitate cu legea.
De asemenea, conform textului de lege, nepredarea documentelor contabile, două dintre elementele răspunderii civile delictuale – culpa și legătura de cauzalitate, se prezumă. Rațiunea prezumției constă tocmai în faptul că, în lipsa documentelor – imputabilă organului de conducere, nu va putea fi analizată situația societății, respectiv nu vor putea fi dovedite în mod expres cauzele stării de insolvență și legătura de cauzalitate între acestea și conduita administratorului.
Cu toate acestea, se impune o mențiune: prezumția instituită de lege este relativă. Un exemplu în care aceasta poate fi răsturnată se regăsește chiar în speța prezentată: instanța a solicitat administratorului judiciar dovada notificării pârâtului în sensul predării documentelor contabile, însă notificarea s-a realizat numai către un al doilea administrator. Mai mult, în concret, doar acesta din urmă deținea documentele contabile ale societății, însă organul fiscal nu a solicitat atragerea răspunderii sale. Soluția firească a fost respingerea cererii ca neîntemeiată și pentru acest motiv.
Reglementarea prevăzută la art. 169 din Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere, care nu urmărește sancționarea organelor de conducere pentru decizii economice neinspirate, ci pentru acele fapte prin care patrimoniul societății a fost deturnat sau diminuat cu rea-credință. În lipsa elementului subiectiv al intenției, fapta rămâne în sfera riscului asumat al activității de afaceri, care nu poate fi convertit într-o vinovăție juridică. De aceea, analiza trebuie să fie orientată spre identificarea unei conduite dolosive, nu spre reevaluarea deciziilor manageriale. Doar printr-o astfel de interpretare se asigură echilibrul între protecția creditorilor și principiul libertății de gestiune a afacerilor, evitându-se transformarea răspunderii civile într-un instrument de sancționare a eșecului economic.
Mihai Negoiță
Managing Partner
[1] A se vedea Sentința civilă nr. 607/19.02.2024 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă.
[2] A se vedea Decizia civilă nr. 1133A/09.09.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă.
